Această primă postare se vrea a fi un scurt istoric al satului Înfrăţirea, fost Domniţa Maria, şi al bisericii acestui sat.
Satul Înfrăţirea – imagine Google Earth
Aşa cum am menţionat, satul nostru nu s-a numit astfel dintotdeauna, ci a purtat, pe rând, numele de Domniţa Maria şi, mai apoi, cel de Modelu’ . În privinţa numelui iniţial al satului existã douã posibilitãţi: sau a fost numit după Regina Maria, soţia Regelui Ferdinand, sau dupã Domniţa Maria, fiica Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, decedatã la vârsta de 3 ani. Personal cred cã este demnã de luat în considerare aceastã din urmã variantã, deoarece în 1892, în decembrie, regele Ferdinand se cãsãtorea cu Maria de Edinburg, ei având statut de prinţi pânã în 1914, ori la 1891 satul Domniţa Maria exista şi deja începuse împroprietãrirea viitorilor locuitori ai satului; deci, e de presupus cã la 1891 satul avea şi un nume. Originea numelui acestuia, împreunã cu celelalte detalii privitoare la începuturile satului ne este, încã, necunoscutã.
Majestăţile lor Regele Carol I şi Regina Elisabeta
Majestăţile lor Regele Ferdinand şi Regina Maria
Istoria satului Înfrãţirea este destul de veche şi de complicatã. Astfel, cel mai vechi document care atestã începuturile satului nostru este un tabel din anul 1891 cu 57 de nume de “oameni veniţi din mai multe comune şi judeţe pentru a fi împroprietãriţi pe moşia Bãrãganu - Cernica, fiind oameni foarte sãraci”. Acest document a fost gãsit în arhiva bisericii de cãtre domnul Biţã Constantin, si pãstrat prin grija preotului D. Grama împreunã cu documentele referitoare la construcţia bisericii din sat. Foarte important este faptul cã documentul precizeazã numele împroprietãriţilor, suprafaţa de pãmânt primitã – 4 ha şi 50 ari - , faptul cã aceştia au mai primit şi o casã cu 15 ari loc de casã, 35 de ari islaz pentru pãşunat, precum şi localităţile de origine ale oamenilor veniti aici, respectiv satele Sãbãreni, Vîrteju, Lacul Turcului, Balta Doamnei, Varbilãu şi altele.
Documentul nu face altceva decât sã confirme ceea ce actualii locuitori ai satului ştiau de la pãrinţi şi bunici, şi anume cã satul a fost construit pe la 1885-1890 cu scopul de a primi colonişti din judeţele Ilfov, Vlaşca, Teleorman, Prahova şi care, în urma împroprietãririi fãcută de domnitorul Al. I. Cuza în 1866, nu au mai putut fi improprietăriţi în satele de origine.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza
Casa d-lui Constantin Biţă, cumpărată de la Dide Pascu în 1997 şi, ulterior, renovată
Bunicul domnului Biţã Constantin a venit în sat împreunã cu pãrinţii acestuia de la Sãbãreni în anul 1892, dupã construirea satului.
În dosarul pãstrat prin grija preotului Grama, alãturi de tabelul din 1891, scris de mânã, pe o foaie de registru, a mai fost gãsit şi un formular tipizat, copiat la heliograf, purtând denumirea de “Planul lotului mic nr. 69 din moşia statului Bãrãganu – Cernica vândut locuitorului Stancu Bãlaşu” . Trebuie subliniat faptul ca menţiunea “Cernica” a fost scrisã cu cerneala neagrã, ceea ce ne face sa credem ca aceasta a fost adaugatã ulterior.
Acest plan al lotului mic, semnat de inginerul parcelator C. I. Ionescu, conţine atât numele persoanei împroprietãrite, vecinii lotului, suprafaţa lotului primit (4h şi 50 de ari în cazul lotului nr. 69) cât şi precizarea cã a primit şi “o casă tip de stat” cu 15 ari loc de casã şi vecinii casei.
Denumirea de „Bãrãganu – Cernica” are şi ea o posibilã explicaţie.
La sud de sat, într-o vãioagã, se aflã şi acum un puţ zidit în piatrã, numit de bãtrâni „puţul cãlugãrilor”, lângã care, pâna în urmã cu mai mulţi ani, s-au aflat şi nişte cruci din piatrã.
Puţul călugărilor – 2006
Inscripţia „BAAP 1828” de pe colacul puţului călugărilor
Puţul este construit din blocuri de piatrã cioplitã, iar deasupra sunt doi colaci de piatrã ciopliţi dintr-o singurã bucatã, în cel de deasupra fiind şi douã gãuri prin care probabil era trecut un drug de lemn cu rol de scripete; pe acest colac este sãpatã cu dalta inscripţia “BAAP 1828” care, probabil, este anul construcţiei puţului. Locul era numit „la pãdure” atât de cãtre cei din Înfrãţirea, cât şi de localnicii din Plevna şi Valea Rusului. Bãtrânii spuneau cã puţul ar avea la fund un grãtar metalic, al cãrui rost e mai greu de priceput, lucru care care ar fi ieşit la ivealã prin 1953 – 1954, atunci când puţul a fost golit de miliţie pentru a gãsi armele care se presupunea cã ar fi fost aruncate acolo. În vara anului 2008, în perioada în care eu mă aflam în concediu, au venit în sat doi bãrbaţi cu o maşina scumpã, unul dintre ei nu vorbea româneşte, iar celãlalt vorbea stricat, care cãutau „un puţ cu plasã la fund”, lucru aflat de mine la întoarcerea din concediu de la Viorel, dascălul bisericii.
Având în vedere faptul cã pe tabelul cu oamenii împroprietãriţi la 1891 figureazã numele moşiei satului Bãrãganu – Cernica, se confirmã spusele bãtrânilor cã în zonã se aciuiserã cãlugãri veniţi de la mãnãstirea Cernica şi care şi-au ridicat aici locaş de închinare dimpreunã cu cele necesare vieţii monahale, practic o mãnãstire sau un schit despre care deocamdatã nu am reuşit sã aflu nimic.
Generalul Pavel Kiseleff, autorul Regulamentului Organic (1831-1832),
prima Constitutie modernă a României
În perioada in care generalul rus Pavel Kiseleff dãdea Regulamentul Organic, iar Ţara Româneascã şi Moldova se aflau sub conducere ruseascã, este de presupus faptul cã a existat o libertate acordatã credincioşilor şi autoritãţilor locale în ceea ce priveşte construirea de biserici şi mãnãstiri, ruşii fiind şi ei ortodocşi.
Mai apoi, poate ca o prelungire a împroprietãririi ce a urmat secularizãrii averilor mãnãstireşti de la 1866, cineva, nu se ştie încã cine, a hotãrât construirea unui sat care a fost numit Domniţa Maria.
Dacã la 1891 satul era construit, înseamnã cã, de fapt, construirea lui a început mult mai devreme, cel mai probabil pe la 1884 – 1885. Nu e uşor sã construieşti 150 de case în Bărăgan, unde se gãsea din belşug doar pãmânt şi iarbã; chiar şi construirea mãnãstirii şi a puţului cãlugãrilor au fost realizãri deosebite în epocã, darãmite a unui sat întreg într-o vreme când transportul se fãcea cu cãruţa, iar toate materialele se aduceau din altã parte. Cele 150 de case din sat, formate din douã camere de 3,3 m pe 3,2 m şi o sãliţã (o tindã, cum spuneau bãtrânii) orientate spre rãsãrit, cu o prispã joasã pe laturile dinspre rãsãrit şi sud, acoperite cu şindrilã, aşezate în acelaşi loc al viitoarei curţi, şi anume la 5-6 metri de uliţã în partea de apus a curţii, toate având acelaşi model i-au fãcut pe locuitorii satelor vecine sã dea satului nostru denumirea de “Modelu’”. Bineînţeles cã , la început, nu erau garduri, nu erau strãzi, nu erau pomi, doar casele aşezate ca piesele pe o tablã de şah, aşa cã oamenii, ca sã le recunoascã legau la unul din stâlpii casei o cârpã coloratã şi ţineau minte cât de cât cam în al câtelea rând de case era a lor.
Casa lui Ilie al Boajii, una din cele mai vechi case
din sat
Cel de-al doilea înscris ce prezintã o parte din istoria noastrã este o “monografie a şcoalei din cãtunul Domniţa Maria, comuna Plevna”, scrisã în anul 1905 de cãtre domnişoara Zoe Popescu, prima învãţãtoare din satul Domniţa Maria. Prin aceasta, domnişoara Zoe Popescu precizeazã cã „oamenii care doreau a şti copiii lor carte” se înţeleserã cu locuitorul Ioan Rãdulescu din comuna Mihai Viteazu spre a le învãţa copiii contra a doua duble de grâu sau porumb de fiecare copil, iar ca locaş de şcoalã îşi alesese o casă din cele nelocuite, cãci bisericã încã nu exista.
Înţelegerea a durat doar douã luni de zile, cãci „d-lui I. Rãdulescu nu-i mai convenit înţelegerea şi, nemulţumit, plecã, iar cãtunul rãmase fãrã şcoalã pâna în anul 1903 când, in urma insistentelor locuitorilor, se înfiinţã şcoala de stat care a fost începutã de învãţãtoarea titularã Z. Popescu cu 58 de elevi înscrişi în clasa I dintre care s-au promovat 33”.
Document şcolar din 1908 privind
situaţia absenţelor elevilor „Şcoalei Primare de Băieţi”
din satul Domniţa Maria, Plasa Lehliu, Judeţul Ialomiţa
pe anul şcolar 1907-1908
Şcoala din Înfrăţirea înainte de ultima renovare
Încã de la început a fost rezervat loc pentru primãrie (unde e acum casa lui Niculaie Lungu şi a lui Vasile al lui Banu), bisericã si şcoalã, iar în extremitãţile acestei linii a fost lãsat loc pentru cele douã „poieni” (echivalentul pieţelor din aşezãrile sãseşti şi şvãbeşti din Banat şi Transilvania), având diverse roluri în viaţa satului, fiind folosite pentru diverse întruniri, hore, chiar mobilizãri în caz de rãzboi. Pe latura de lîngã casa lui Nicu al lui Grosu, pe la 1960 era o pistã de popice. În aceste poieni au avut loc multe întâmplãri din viaţa satului asemenea celor istorisite de Marin Preda în romanul „Moromeţii”.
În ceea ce priveşte cimitirul, încã nu avem informaţii exacte, dar credem cã locul de cimitir a fost prevãzut încã de la început, ca şi islazul comunal, chiar dacã biserica a fost construita mult mai târziu, pe la 1924 -1925. De altfel, pânã la construirea bisericii, oamenii se duceau la biserica din Plevna, aşa cum cei din Pelinu au venit la noi pâna când şi-au construit şi ei un lăcaş de cult.
Cimitirul în vara lui 2006
Din casele iniţiale mai sunt acum doar câteva şi acestea cu oarece modificãri: casa lui Constantin Biţã, de fapt a lui Dide Pascu, casa lui Niculaie Stan Radu în care locuieşte acum Vasile Ciupitu, a lui Zabaidoc, a lui Bidirecea, a lui Orezeanu, a lui Lambre (acestea douã din urmã fiind pãrãsite şi ele) şi dupã modelul acestor case a fost construitã casa lui Nicu Sinescu (Munteanu) care însã nu se aflã în vatra veche a satului, ci la actuala margine de sud.
Casa lui Nicu Sinescu
Prin grija preotului Grama ne-a rãmas un dosar, pe lângã alte cãrţi, registre şi diverse hârtii, care conţine mai multe documente referitoare la construcţia bisericii din satul Domniţa Maria.
La 19 mai 1913, la Judecãtoria Ruralã a Ocolului Lehliu, judeţul Ialomiţa, locuitorii satului Domniţa Maria, comuna Plevna, judeţul Ialomiţa, au împuternicit printr-o procurã legalizatã cu nr. 11/1913 un numãr de 40 de de locuitori ca „în numele nostru, cei ce semnãm în prezentul act, sã contracteze cu orice persoanã ca antreprenor de lucrãri publice, bineînţeles persoane solvabile, în scop de a construi în satul nostru, Domnita Maria, o Sfântã Bisericã, casã de rugãciuni, cerând în aceastã privinţã autorizaţiunea autoritãţilor competente. Numiţii împuterniciţi au deplina putere şi voie ca, în numele nostru şi pentru noi, sã contracteze orice împrumut de bani, şi orice sumã ar necesita pâna la definitiva terminare a sf. locaş vorbit mai sus, cãci noi suntem şi rãmânem responsabili şi deopotrivã rãspunzãtori, atât moraliceşte cât şi materialiceşte, despre împrumutul fãcut şi cu obolul sau averea noastrã la extremitate, vom fi siliţi a acoperi pasivul acestei lucrãri”. Şi urmeazã vreo douã pagini de semnãturi.
La 14 august 1915, tot la Judecãtoria Ruralã, Ocolul Lehliu, cu nr. 386 din 14 august 1915, s-a autentificat contractul de construcţie a bisericii cu antreprenorii An. Brãcãcescu şi At. Marcoff din Cãlãraşi, pentru construirea în satul Domniţa Maria a unei Biserici cu lungimea de 21 m, lãţimea de 7m, trei turle cu câte o cruce de 2m şi alte date tehnice care se gãsesc în actul original. Contractul este vizat şi de biroul tehnic al Administratiei Casei Bisericilor din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Costul construcţiei a fost estimat iniţial la 40.700 lei. Pânã la urmã, la finalizarea construcţiei, adicã dupã Primul Rãzboi Mondial, la 1925, s-a ajuns la câteva sute de mii de lei; importantã însã este determinarea oamenilor de a avea o bisericã a lor şi faptul ca au realizat ceea ce şi-au dorit.
Biserica are ca model biserica din localitatea Mihai Viteazu, inclusiv mobilierul, adicã 36 de jeţuri, scara corului bisericesc, 2 strane pentru cântãreţi, tronul arhieresc şi o masã simplã, mobilier confecţionat de meşterul Stan I. Andrei din Domniţa Maria contra sumei de 6.000 lei, conform chitanţei din 24 iunie 1925.
La 27 februarie 1916, în urma controlului efectuat de un conductor din serviciul tehnic al Episcopiei, au fost constatate nişte deficienţe la fundaţie şi la soclul construcţiei, dimensiunile fiind ceva mai mici decât în proiect, biserica având 20 m lungime şi nu 21, iar „zidãria de cãrãmidã de deasupra soclului este de facut pânã la chei pe înãlţimea de 6,20 m”.
Lucrãrile au fost întrerupte în timpul Primului Război Mondial, iar în anul 1920 comitetul bisericesc a solicitat şi obţinut despãgubiri de rãzboi de 4570 lei.
La 26 iunie 1921 arhitectul şef din Ministerul Cultelor şi Artelor a constatat cã „construcţia bisericei este executatã din roşu, afarã de turle, şi cu lemnãria acoperişului la corpul bisericii”.
La 14 septembrie 1921 s-a incheiat un nou contract de continuare a lucrãrilor doar cu antreprenorul Brãcãcescu, celãlalt antreprenor, Marcoff, decedând in rãzboi. Ulterior, la 17 iulie 1922 Brãcãcescu a renunţat la contract, declarând cã nu mai poate continua lucrãrile.
Prin procesul verbal nr. 7 din 5 iunie 1922 „comitetul satului Domniţa Maria, com. Plevna, plasa Lehliu, jud. Ialomiţa” a delegat 4 locuitori, Constantin V. Ioniţã, Vasile T. Nica, Constantin N. Biţã şi Stroe M. Costache, „sã solicite împrumuturi şi sã ridice sumele obţinute de la ori şi ce Bancã sau Asociaţie pentru construcţia locaşului de Bisericã început şi neterminat”; se mai precizeazã cã sãtenii gireazã împrumutul cu produsele - mei şi porumb - obţinute de pe suprafaţa de 90 de pogoane de pãmânt.
Prin urmare, la 18 noiembrie 1923, între locuitorii satului şi antreprenorul Teodor Marcov din Lupşanu s-a incheiat un contract de continuare a lucrãrilor care cuprindea tencuirea bisericii, podeaua din beton, tâmplãria din lemn de brad, icoanele pictate pe lemn de tei ş.a., inclusiv Sfânta Masã din altar, vopsitorie şi picturã, valoarea acestor lucrãri ridicându-se la 260.000 lei, cu finalizare la 15 octombrie 1924. În contract se mai prevedea şi un plus de „câte douã duble produse, doi pui şi 2 kg de fasole pentru hrana mea şi a pictorului pe timp de un an de la începerea lucrârilor”.
La 1 februarie 1925 a fost incheiat cu acelaşi Teodor Marcov un adaos la contractul din 18 noiembrie 1923 prin care a fost decalat termenul de finalizare a bisericii la 20 iulie 1925 şi s-au mai cerut niste garanţii în produse, adicã grâu şi porumb.
Biserica satului Înfrăţirea – vara lui 2006
În paralel cu construcţia bisericii, oamenii s-au îngrijit şi de turnarea unui clopot, pe acesta fiind gravat anul 1923, numele meşterului care l-a turnat şi numele celor care au contribuit cu bani la cumpãrarea clopotului.
De-a lungul timpului biserica a suferit multe, bune şi rele, dar două evenimente şi-au lăsat amprenta până în ziua de astăzi asupra ei şi a casei parohiale: marile inundaţii din anii '70 şi marele cutremur din 1977. La primele biserica s-a umplut de apă pâna la un nivel de aproximativ 50 cm deasupra podelei (1 m deasupra nivelului solului), iar la cutremur s-a prăbuşit turla mare care nu a mai fost refăcută niciodată. Inundaţiile au surpat pământul sub o parte din casa parohială, iar cutremurul a crăpat-o pe alocuri şi a făcut-o să semene cu turnul din Pisa.
Astãzi, satul numit Înfrãţirea de catre regimul comunist instaurat în România dupã Al Doilea Rãzboi Mondial (înfrãtirea între popoare) la ordinul lui I. V. Stalin, datoritã varietãţii regiunilor de origine a locuitorilor, numãrã aproximativ 170 de case, din care doar 140-150 mai sunt locuite permanent (altele doar din primãvarã pânã în toamnã). Majoritatea locuitorilor sunt oameni trecuţi de prima tinereţe, pensionari de CAP. Actualul primar, Ion Niţulicã, încearcã, pe mãsura bugetului sãrac al comunei Dor Mãrunt, sã ne ajute cu tot ce poate. Astfel, s-a renovat şcoala din sat, s-a fãcut un loc de joacã pentru copii, a înconjurat terenul şcolii cu gard metalic nou, iar în privinţa bisericii ne-a finanţat integral înlocuirea geamurilor şi uşilor; vrea sã ne ajute, în măsura în care se vor primi fonduri de la Consiliul Judeţean Călăraşi, să schimbãm gardul bisericii, măcar la “şosea”, şi sã împrejmuim cimitirul parohial.
Când am venit în aceastã parohie, la 21 noiembrie 2006, am gãsit biserica într-o stare deplorabilã (sfintele vase deteriorate pânã la neutilizare, instalaţia electricã parţial nefuncţionalã, dotarea cu carte bisericeascã aproape inexistenta şi aşa mai departe). Până la momentul iunie 2010, prin ajutorul dat de unii dintre oamenii din sat, de unele cunoştinţe din Bucureşti şi prin contribuţia mea reuşisem sã aducem interiorul bisericii într-o stare cât de cât acceptabilã.
Însă, în ajunul praznicului Sfintilor Apostoli Petru şi Pavel sfânta biserică a fost spartă de un grup de hoţi foarte probabil specializaţi in spargeri de biserici şi care au furat aproape tot ce a fost mai de valoare în sfântul lăcaş: obiecte vechi de argint masiv (Sfântul Chivot, cutia cu Sfântul Trup necesar împărtăşirii credincioşilor şi linguriţa de împărtăşire, cruci cu filigran, sfeşnice, două rânduri de Sfinte Vase, din care unul vechi suflat cu aur, două rânduri de cununii, din care unul aurit şi împodobit cu pietre semipreţioase), candelele de pe Catapeteasmă, găletuşa pentru Aghiasma Mare, cristelniţa de botez, sistemul audio, icoane. Paguba a fost estimată de o cunoştinţă de-a mea care lucrează în domeniul artei la aproximativ 45.000 – 50.000 lei. Organele de anchetă m-au contactat la sfârşitul lunii decembrie a anului 2010 pentru a-mi comunica faptul că au intrat pe „un fir” şi că, cel mai probabil, obiectele furate din biserica noastră şi din alte două biserici care au fost jefuite cam în aceeaşi perioadă şi cu acelaşi modus operandi au fost duse şi valorificate în Bulgaria. Totodată mi s-a spus că şansele de a mai recupera ceva din pagubă sunt practic nule.
Icoana Învierii Domnului furată
în ajunul praznicului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel
Cu ajutorul mai multor oameni din sat am reuşit să refacem parţial dotarea bisericii cu obiecte de cult, dar strict cele necesare săvârşirii Sfintei Liturghii (încă nu avem cele necesare pentru Sfântul Botez, pentru Sfânta Cununie, pentru Litie ş.a.). Pe lângă aceasta, biserica noastră are nevoie de renovare şi repictare.
Deşi este o parohie aflată în mari nevoi, ca unul care a slujit intâi la oraş şi nu oriunde, ci în Bucureşti, vorba aia, „în buricul târgului”, mă simt aici mai bine, mai împăcat cu mine şi cu lumea, iar greutăţile pe care le întâmpin mă fac să mă simt VIU!
Când le ai pe toate la îndemână, când nu ai nevoie să te frămânţi cum să faci rost de bani pentru câte o lucrare sau pentru o achiziţie parcă nu te bucuri atât de mult şi de intens în momentul în care reuşeşti! Una din marile mele dorinţe este ca un număr cât mai mare dintre voi să simţiţi pe pielea voastră această imensă bucurie, fericire, să simţiţi că trăiţi.
Vedeţi, dragilor, asta e una din cele mai mari probleme ale omului modern-conservator: nu simţim că trăim! Mai demult am stat de vorbă cu un pilot de vânătoare, mare fan al zborului acrobatic „la limita anvelopei de zbor” specific acestui domeniu militar, care mi-a explicat aşa: „Părinte, ştii când mă simt viu? Atunci când am trecut la o secundă pe lângă moarte!”. Din proprie experienţă vă spun că omul acela avea dreptate!
De multe ori îi criticăm pe tinerii care se apucă de sporturi „extreme”: paraşutism, motocross, raliuri şi altele asemenea. Nu-i criticaţi! Tinerii aceia în momentul în care se aruncă în gol din avion sau conduc cu viteze ameţitoare pe drumuri accidentate foarte înguste, eventual mărginite şi de copaci, sunt mai vii decât mulţi dintre noi!
Aşa şi în preoţie! Dacă le ai pe toate „la botu’ calului”, o biserică impecabilă cu tot ce trebuie înăuntru, plină de credincioşi încă de la prima ta slujbă, ajungi să cazi într-o stare de autosuficienţă, de blazare, de semi-sedentarism uneori! Nu mai eşti viu!
Aşa că, dragii mei, în încheierea acestei prime postări vă urez să fiţi oameni vii, să vă trăiţi viaţa în bună înţelegere cu ceilalţi, cu voi înşivă, dar mai ales cu Dumnezeu!
Vorba părintelui Ilie Cleopa: „Să vă mănânce Raiul!”
Cu sfântă îmbrăţişare,
Al dumneavoastră rugător către Domnul,
Preot Smaranda-Cãtãnoaia Cosmin-Ionuţ
